Candva prin secolul trecut se considera ca ADHD este o tulburare exclusiva a copilariei. Cu toate acestea, cercetarile din ultimii ani au demonstrat contrariul. In 1994 psihiatrii Edward Hallowell si John Ratey au publicat cartea “Driven to Distraction” ce a devenit bestseller, intre paginile careia gasim descrise in mod comprehensiv cazurile unor persoane cu forme variate de ADHD, de la copii pana la adulti.

1902: George Still a descris la una din prezentarile de la Royal College of Physicians cazurile a 43 de copii din practica sa privata. El a mentionat ca acestia aveau probleme serioase la nivelul atentiei sustinute si in controlul moral al comportamentului. Prin acest control, Still descria ca este un proces comparativ constient in care persoana evalueaza atat consecintele din prezent cat si cele din viitor din punct de vedere al actiunilor proprii, alegand un curs de actiune. Multi dintre acesti copii erau inatenti, lipsiti de gandire, hiperactivi, adesea opozitionisti, agresivi, cu un nivel emotional excesiv si rezistenti la disciplina. Erau descrisi ca avand putina vointa inhibitorie asupra comportamentelor. Still a ridicat ipoteza ca acesti copii au o gratificare imediata a sinelui, o sensibilitate redusa la pedepse si ca au un defect major la nivelul controlului moral de natura cronica. In aceasta perioada se poate considera practic prima mentiune indirecta despre existenta ADHD la adult, prin faptul ca fiind vorba de cronicizare, unele caracteristici vor persista si la varsta adulta.

Anii 60′: Desi au trecut multi ani de la ipoteza lui Still, printre primele lucrari publicate au aparut abia prin anii 60′. In aceasta perioada se utiliza termenul “minimal brain dysfunction” prescurtat MBD (disfunctie cerebrala minima).

1967:  Studiu follow-up. M., Rowe, J., & Menkes, J. (1967). A five-year follow-up study on the hyperactive child with minimal brain dysfunction. Pediatrics, 39, 393–399

1968: O lucrare scrisa de Harticollis se concentreaza asupra evaluarilor psihiatrice si neuropsihologice a 15 adolescenti si tineri cu varste cuprinse intre 15 si 25 de ani. Performantele la probele neuropsihologice au sugerat MBD sau leziuni cerebrale moderate. Profilurile comportamentale indicau multe din simptomele evidentiate de Still, in mod special impulsivitatea, supraactivitatea, labilitate a dispozitiei, comportamente agresive si depresie. O parte dintre acesti tineri au arat ca inca din copiarie au avut comportamente consecvente. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/5648321/

1969: Quitin si Klein au descris doua sindroame comportamentale la adulti care pot fi legate de MBD. Ei au studiat 105 pacienti pentru semne comportamentala legate de organicitate (leziuni cerebrale), incercand sa identifice sindroame care ar putea fi considerate semne neurologice usoare ale afectarii sistemului nervos central. Au analizat istoricul pacientilor, rezultatele de la EEG si testarile psihologice pentru a identifica modele care ar putea diferentia tulburarile acestor pacienti de alte tipuri de psihopatologie pentru adulti. Una dintre concluziile studiului de remarcat a fost ca un istoric timpuriu al comportamentului hiperactiv-impulsiv-neatent a fost bun predictor pentru un adult impulsiv,distructiv, implicand o persistenta a cursului acestui tipar comportamental din copilarie pana la maturitate. Aceste rezultate erau in contradictie cu idea larg raspandita la acel moment ca hiperactivitatea-impulsivitatea tinde sa scada la adolescenta. https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/0022395669900181?via%3Dihub

In 1971 Mendelson, Stewart si Johnson au publicat primul studiu care a urmarit pana la varsta adulta adolescenti diagnosticati cu MBD avand simptome de hiperactivitate si deficite de atentie, aratand persistenta acestora si la adulti:  https://journals.lww.com/jonmd/Abstract/1971/10000/HYPERACTIVE_CHILDREN_AS_TEENAGERS__A_FOLLOW_UP.5.aspx

1972: Studiu despre tulburarile psihiatrice din familiile copiilor hiperactivi https://jamanetwork.com/journals/jamapsychiatry/article-abstract/490746

1972: Probabil a fost publicata prima lucrare care s-a concentrat in mod special asupra cazurilor la adulti definite ca MBD, fiind in opozitie cu organicitatea studiata pana atunci. Autorii au descris 16 cazuri ale unor persoane examinate intr-o baza de formare a Fortelor Aeriene cu varste cuprinse intre 18 si 23 de ani. Ei au fost examinati deoarece nu faceau fata pregatirii militare de baza. Acesti pacienti erau descrisi ca avand dificultati marcate de concentrare, labilitate emotionala, cu temeri legate de pierderea controlului impulsurilor, cu iritabilitate marcata, anxietate si depreciere de sine. S-au remarcat problemele de abilitati motorii fine si o reactie lenta la nivelul timpului de raspuns. In timp ce examinarile neurologice si rezultatele EEG erau normale, toti pacientii aratau semne usoare de tulburari neurointegrative, cum ar fi stangacie motorie, echilibru slab, confuzie la nivelul lateralitatii, coordonare slaba. Testarea psihologica evidentia dovezi la nivelul perceptiv-motor si o necoordonare motorie. La nivelul istoricului 14/16 pacienti au raportat toleranta scazuta la frustare in copilarie, dificultati in controlul furiei, iar 12/16 au raportat comportamente compatibile cu sindrom de comportament hiperkinetic. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/4665834/

1973: Studiu despre parintii biologici ai unor copii hiperactivi adoptati, sugerand posibila transmitere genetica; https://jamanetwork.com/journals/jamapsychiatry/article-abstract/490926

1973: a rezumat observatiile a 100 de pacienti cu MBD si a propus ca multi dintre acestia au demonstrat un comportament hiperactiv-impulsiv si ca tulburarea a aparut probabil dintr-o disfunctie a lobului frontal si a nucleului caudat. Acest lucru ar fi dus la o incapacitate de a construi planuri de actiune inainte de a realiza un act, de a schita planul unei actiuni, de a tine in minte o idee pentru ceva timp (ca idee predominanta) si de a o urma folosind planificarea. Daca MBD la adulti aparea din cauza disfunctiei in reteaua frontal-caudata, acest lucru trebuia sa fie asociat si cu incapacitate de a reprograma o activitate continua si de a trece de la un principiu la altul in timpul unei actiuni ori de cate ori este necesar. Autoarea a aratat ca adultii cu MBD au aceste deficite, indicative ale disfunctiei in aceasta retea cerebrala. Aceste observatii s-au dovedit profetice, iar doua decenii mai tarziu, odata cu avansarile tehnologice, cercetarile au demonstrat dimensiuni reduse in reteaua prefrontal-caudata la copiii cu ADHD. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/4351212/

1975: Doi cercetatori argumentau ca adultii cu tulburare de personalitate exploziva reprezentau mai bine rezultatul unui adult cu sindrom hiperactiv din copilarie.  https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S0010440X75800046?via%3Dihub

1976: Mann si Greenspan au propus ca adultii cu MBD fac parte dintr-o entitate de diagnostic distincta, o disfunctie cerebrala. Ei credeau ca au o afectare de baza la nivelul atentiei si sunt susceptibili sa manifeste probleme cu impulsivitatea, depresia, anxietatea si hiperactivitatea. Ei au recomandat sa se utilizeze o scala de masurare a comportamentelor pentru sindromul hiperactiv ca parte din procesul de diagnosticare. Aceasta scala a fost dezvoltata de Keith Conners care a lucrat in echipa cu Eisenberg, dezvoltand o scala (actual Conners 3) care a devenit baza in evaluarea copiilor hiperactivi. Autorii au mai mentionat ca simptomele raspundeau la medicamente antidepresive sau stimulente. https://ajp.psychiatryonline.org/doi/abs/10.1176/ajp.133.9.1013

1976: Wood, Reimherr, Wender si Johnson au realizat un studiu clinic controlat de placebo, dublu orb, pentru a evalua eficienta metifenidatului la 11 din 15 adulti cu MBD, urmat de un studiu deschis al pemolinei (un alt stimulent) si al unor antidepresive. Rezultatele au fost favorabile. https://jamanetwork.com/journals/jamapsychiatry/article-abstract/491638

Alte studii:

1981: Din 100 de pacienti cu diagnostice psihiatrice, 32% dintre cei dintr-un studiu au prezentat semne de hiperactivitate in copilarie, deficiente la nivelul atentiei si impulsivitatii. 20% dintre ei au avut simptome in concordanta cu sindromul hiperkinetic la adulti.  https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/7287634/

1986: O noua cercetare incearca sa confirme asocierea familiala dintre hiperactivitate la copii si niveluri anormale de atentie, control al impulsurilor si activitate la parintii biologici. Aceste studii timpurii au inceput sa sugereze ca unii copii cu simptome ADHD ar putea avea si parinti cu ADHD. In mod logic se poate concluziona ca ADHD poate sa existe si la adulti https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/3740224/

1990: Primul studiu de neuroimagistica realizat cu adultii diagnosticati cu ADHD. Cercetatorii au folosit tomografia cu emisie de pozitroni pentru a studia glucoza cerebrala metabolica la 25 de adulti hiperactivi din copilarie pana in prezent si 50 de adulti formand grupul de control de persoane sanatoase. Ei au constatat ca adultii hiperactivi manifestau un metabolism redus la nivel global cerebral si in mod special in cortexul premotor si in cortexul prefrontal superior, zone care anterior s-au dovedit a fi esentiale in controlul atentiei si al activitatii motorii. Ca o consecinta a acestui studiu si a celor care au urmat ulterior, ADHD incepuse sa devina recunoscuta in revistele de specialitate ca o tulburare psihiatrica valabila pana la maturitate, distincta de alte diagnostice. https://www.nejm.org/doi/full/10.1056/NEJM199011153232001

1995: Paul Wender a fost primul care a oferit criterii explicite pentru diagnosticul ADHD la adulti. In acea perioada, ideile sale erau in contradictie cu opinia generala ca ulterior in cursul anilor copii depaseau aceasta tulburare. Wender considera ca in DSM-II si DSM-III criteriile de diagnostic pentru sindromul hiperactivitatii, ulterior tulburare de deficit de atentie, nu sunt adecvate pentru adulti. El a dezvoltat Wender Utah Rating Scale (WURS) pentru a ajuta la diagnosticul retrospectiv al ADHD in copilarie. https://psycnet.apa.org/record/1995-98003-000

1996-1997: Cercetarile arata dimensiuni reduse in reteaua prefrontal-caudata la copiii cu ADHD https://jamanetwork.com/journals/jamapsychiatry/article-abstract/497609 si https://n.neurology.org/content/48/3/589

Dupa 1995: Au inceput sa se dezvolte si sa realizeze studii clinice controlate pentru tratamente. Unul din ele reprezinta tratamentul cu un medicament nestimulant, atomoxetina (Strattera) fiind studiata pe mii de adulti cu ADHD in mai multe studii clinice randomizate si controlate de placebo. Initial a fost studiat ca antidepresiv. https://www.guilford.com/books/Attention-Deficit-Hyperactivity-Disorder/Russell-Barkley/9781462538874

Multe alte studii vor fi prezentate separat.

Psih. Mădălina Simion
Urmareste
Write a comment:

*

Your email address will not be published.

Website pentru promovarea neuropsihologiei

PSIHOLOGIE CLINICA | NEUROPSIHOLOGIE © 2015 - 2021

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.