Neuropsihologii dar si alti specialisti din domeniul sanatatii se confrunta des cu pacienti care au o speranta minima de viata. Pentru pacientii in faza terminala, de exemplu cu tumori, este important sa discutam deschis despre posibilitatea ca vor muri. Acest lucru este cu atat mai important, cu cat multe rude ignora grijile pacientului in faza terminala. In special cand pacientul intra intr-o perioada pasagera de reinsanatosire, de exemplu dupa extirparea unei tumori, familia dar si prietenii se comporta deseori ca si cum totul este din nou normal.

Multi pacienti relateaza ca apartinatorii nu stiu cum sa reactioneze: unii se retrag, altii tac neputinciosi, sau din contra, se comporta ca si cum  nu ar fi nimic. Pentru bolnav acest tip de comportament poate fi o povara, pentru ca el se va simti singur cu frica de moarte sau de dureri (Luppen & Stavemann, 2013). Acestori pacienti le lipseste asadar cineva cu care pot discuta despre grijile tipice bolii: de exemplu, posibilitatea unui testament, pregatirea inmormantarii, apelarea la servicii religioase importante pentru bolnav, precum spovedanie etc.

Planificarea ultimei etape din viata

Din perspectiva cognitiv-comportamentala, chiar si pacientii in stare terminala au teluri, in viata care le-a mai ramas. La ei aceste teluri sunt cu atat mai importante, cu cat stiu ca au un timp limitat de a mai trai. De aceea, este necesar in procesul terapeutic sa stabilim ce prioritati are pacientul. Multi dintre pacienti isi pun urmatoarele intrebari:

  • Exista lucruri care ma macina si pe care trebuie sa le rezolv neaparat?
  • Cum se vor descurca copiii mei fara mine?
  • Cu cine vreau sa-mi petrec restul vietii, avand in vedere ca mi-a ramas putin timp de trait?
  • Sa ma despart de partenerul de viata, desi este posibil sa depind de ajutorul lui?

Din propria experienta, pacientii in stadiu terminal isi cunosc foarte clar telurile si sunt foarte motivati sa le urmeze.

Conflicte de ordin moral des intalnite in terapie

Uneori se intampla ca pacientii sa se afle aproape de un tel (de exemplu, construirea propriei case, o calatorie mult visata), dar sunt surprinsi brusc de boala incurabila.

Un astfel de caz este cand o pacienta doreste oricum sa divorteze. Aceasta are 2 copii adolescenti. Tocmai cand se gandeste sa semneze actele de divort, afla vestea ca are o tumora maligna. Pana acum s-a tot gandit  dupa indelungi neintelegeri, “Pot sa-mi parasesc barbatul?”. A raspuns la inrebare cu “da”, avand in vedere ca s-ar putea descurca in viata de zi cu zi, cu un job deja bine platit si cu ajutorul parintilor ei.

La aflarea bolii, pacienta si-a pus din nou intrebarea “Trebuie sa-mi parasesc barbatul?”. Acum apar noi probleme: pacienta poate deveni somera din cauza imposibilitatii de a merge la  munca. Chiar daca ar merge la munca, nu este clar, cat timp va putea sa munceasca si daca va avea un venit regulat. Pe langa asta, stie ca nu va putea avea grija de copii pe termen lung. Acum este important pentru ea, ca cei mici sa ramana acasa cu tatal, ca impreuna cu acesta sa faca fata mortii mamei. In plus, ea este motivata sa imbunatateasca relatia dintre tata si copii si o despartire fizica ar fi contraproductiva. Pacienta afirma ca ratiunea o indeamna clar sa ramana in relatie, avand in vedere ca sotul este un partener de incredere si care ar ajuta-o la nevoie.

Insa imediat ce se simte bine, pacienta este nemultumita de relatia ei. Atat in favoarea divortului cat si impotriva lui vorbesc aceleasi argumente: pacienta nu mai are mult de trait si de aceea isi doreste sa petreaca timpul care a  mai ramas cu persoane pe care ea le iubeste.

In cadrul terapiei neuropsihologice la clinica, pacienta nu a reusit sa se decida clar ce vrea sa faca. Prin simplul fapt ca a discutat despre conflictul interior, pacienta spune ca s-a simtit mult usurata.

Concluzii

In concluzie, pacientul in stare terminala are nevoie de un suport imediat, deschis. Specialistii trebuie sa discute depsre temerile pacientului si sa incerce sa gaseasca impreuna solutii. De asemenea, informarea apartinatorilor despre parcursul bolii si dorintele pacientului inainte si dupa moarte este extrem de importanta. Astfel, atat pacientul cat si rudele pot trece mai usor peste procesul de pregatire pentru trecerea in nefiinta.

 

Referinte
Luppen, A. & Stavemann, H. H. (2013). KVT in der Neuropsychologie. Weinheim: Beltz.

Andreea Iordan Jezlova

Andreea Iordan Jezlova

Neuropsiholog specializat in geriatrie at Evangelical Hospital Königin Elisabeth Herzberge (KEH)
S-a specializat pe adulti la varsta a treia cu probleme cognitive si afective. Printre pacientii ei se numara persoane cu dementa vasculara, Alzheimer, hidrocefalie cu presiune normala, tulburare cognitiva usoara, accidente vasculare cerebrale, oftalmoplegie supranucleara, Chorea Huntington, sindrom Korsakov, Morbus Parkinson, pacientii cu tendinte suicidare, depresie, hemoragie subarahnoidala, delir etc. Pe langa aceasta, urmeaza formarea continua in neuropsihologie la Gesellschaft für Neuropsychologie (Societatea Germana pentru Neuropsihologie). Este membru in Consiliul Psihologilor Geriatri din Berlin-Brandenburg
Andreea Iordan Jezlova

Website pentru promovarea neuropsihologiei

PSIHOLOGIE CLINICA | NEUROPSIHOLOGIE © 2013 - 2017

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.