O stiinta initiata de Freud in 1895 vrea sa renasca. Aceasta stiinta se numeste neuropsihanaliza si isi are inceputul in cercetarile lui Freud care, la baza, putini stiu, era neuroanatomist. Freud si-a abandonat cercetarile, deoarece si-a dat seama ca in timpul vietii sale era putin probabil ca neurologia sa descopere suficiente date care sa sustina conceptele psihanalitice. Lucrarea sa, Proiect pentru o psihologie stiintifica, publicata la mult timp dupa ce a fost scrisa, a generat controverse in epoca.

Partizanii contemporani ai acestei stiinte vor sa coreleze conceptele psihodinamice (vise, inconstient, eu, sine etc.) cu functiile psihologice specifice (functii cognitive si afective) care, in schimb, pot fi localizate in arii cerebrale specifice. Atentia a mers in primul rand spre inconstient si relatia lui cu amintirile, visele, eul, procesele primare si secundare si mecanismele de aparare. Oponentii noii stiinte sustin, in schimb, ca nu se poate practica o cuantificare si obiectificare a activitatii neuronale.

Conceptele neurostiintifice se bazeaza pe observatie in sensul extern. Pentru a putea asocia un concept cu alt concept din neurostiinte, trebuie sa-l transformam intr-o variabila experimental accesibila care sa poate fi observata si apoi relationata mai departe. Recontextualizarea conceptelor, incercarea de corespondenta a conceptelor, poate duce la modificarea atat a conceptului psihodinamic, cat si a conceptului neurostiintific.

Neuropsihanaliza doreste sa exploreze atat starile constiente cat si pe cele inconstiente. Multe dintre functiile cognitive, afective si sociale investigate de neurostiinte sunt in prezent asociate functiilor psihicului descrise de Freud. De exemplu, functia cognitiva a memoriei si, in special, memoria autobiografica, poate fi foarte indeaproape asociata functiei psihologice a reprimarii descrise de Freud – considera Kendell (in 1998) si Manzia (in 2006).

Freud ar fi fost mai putin interesat de ceea ce astazi numim “corelate neuronale”, si mai mult de structura neuronala si de organizarea creierului care se aplica oricarui tip de procesare neuronala a stimulilor, care faciliteaza si predispune la perceperea si cunoasterea stimulilor. Cu alte cuvinte, atentia lui Freud nu s-ar fi indreptat asupra corelatelor neuronale ale continuturilor perceptuale si cognitive, ci asupra predispozitiilor neuronale (i.e. care predispun si faciliteaza modurile noastre specifice de perceptie si cognitie).

Freud facea distinctie intre simturi externe (organele de simt externe care dau acces la lumea reala) si simturi interne (introspectia care ne da acces la noi insine si la starea noastra interioara).
Daca interactiunile stimul-repaus si repaus-stimul reprezinta intr-adevar caracterizarea empirica a creierului in stare de functionare, atunci, datorita “localizarii” lor, acestea ar trebui sa poata facilita si predispune la acele trasaturi mentale cum sunt sinele si obiectele (si altele, precum structura tripartita a ego-ului si mecanismele de aparare), care sunt atat de bine argumentate in psihanaliza.
Superego-ul cere judecata morala, functie cognitiva specifica, asa cum mecanismele defensive pot corespunde diferitelor configuratii intre functii afective si cognitive.

Daca s-ar face o corespondenta directa, conceptul de ego ar putea fi echivalat cu conceptul neurostiintific de CMS (structurile corticale mediane). Un neurofilozof ca Churchland ar numi aceasta corespondenta “reductie interteoretica”, iar neurosavanti ca Koch ar vorbi de corelatele neuronale cu CMS ca fiind conditia neuronala suficienta a conceptului psihodinamic de ego. Dar conceptul psihodinamic de ego, ca toate conceptele psihodinamice, presupune, in fond, un context subiectiv si personal, in timp ce conceptul de CMS, ca orice concept neurostiintific, este, cu siguranta, clar si obiectiv.
Asadar, diferentele contexuale sunt aproapte complet neglijate in abordarea corelatelor neuronale, luand in considerare in mod exclusiv continuturile, indiferent de contextul aferent.

Freud acorda un rol crucial catexisului in structurarea si organizarea aparatului psihic. Afirmatia lui referitoare la constituirea structurii si organizare pe baza investirii obiectelor cu energie (i.e. catexis) de catre aparatul psihic poate corespunde contextului neuronal al investirii cerebrale a activitatii cerebrale intrinsece in propria procesare neuronala a stimulilor extrinseci. In acelasi mod, obiectele in care se investeste energie (libido) influenteaza aparatul psihic insusi, iar stimulii catehizati exercita un efect de structurare si organizare a activitatii intrinseci a creierului in diferite arii cerebrale. Ceea ce Freud descria ca schimburi de energie prin termenii anticatexis, decatexis si hipercatexis poate corespunde, in contextul neuronal al creierului, schimbarilor (slabirii si intaririi) ce au loc la nivelurile aflate in stare de repaus cerebral, in diferite arii cerebrale, asa cum sunt abilitate si predispuse de catre interactiunea stimul-repaus.

Conceptul psihodinamic de introiectie ar putea corespunde, in contextul neuronal cerebral, interactiunii stimul-repaus care poate facilita si predispune la diferentierea creier-sine. In cazul interactiunii stimul-repaus, activitatea indusa de stimul afecteaza nivelul de activitate al starii de repaus al creierului. Aceasta inseamna ca activitatea de stare de repaus a creierului este formata de stimulul venit din afara. Stimulul este inseminat si incodat in structura si organizarea cerebrala a activitatii proprii starii de repaus. Aceasta corespunde modului in care Kernberg caracteriza introiectia in contextul psihodinamic. La fel cum stimulul se insemineaza si se incodeaza in activitatea cerebrala a starii de repaus, asa si obiectul se insemineaza si se incodeaza in sine in introiectie.

Sistemul lateral-lateral primeste stimuli predominant exogeni (exteroceptivi), iar sistemul paralimbic principal este, cu siguranta, caracterizat de stimuli interoceptivi, predominant endogeni. Sistemul paracentral-median poate fi asociat cu a treia clasa de neuroni numita de Freud, adica aceia care primesc informatii calitative. Se ridica intrebarea unde se afla localizarea exacta anatomica a ceea ce Freud numea neuroni ce primesc informatii calitative. Sunt ei in legatura cu sistemul paralimbic principal? Este dificil sa se faca poate face o corespondenta intre concepte.

Cele trei sisteme considerate esentiale in introiectie de Kernberg (perceptia, amintirile, memoria autobiografica si afectele) sunt legate de distinctiile neuroanatomice descrise aici. Perceptia este clar legata de procesarea stimulilor exteroceptivi si de sistemul lateral-lateral. Afectele, dimpotriva, se presupune ca se bazeaza pe procesarea stimulilor interoceptivi si asociate cu sistemul paralimbic. Totusi, memoria este asociata cu multe dintre ariile paracentral-mediane (ex. hipocamp, precuneus, cortex ventromedian si dorsomedian prefrontal). Aceasta sugereaza ca cele trei functii (perceptia, memoria si afectele) impreuna, despre care Kernberg presupune ca faciliteaza si predispun la introiectie, pot fi relationate cu diferite retele neuronale subcortical-corticale (lateral-lateral, paralimbic principal, paracentral-median). Kernberg crede ca intalnirea dintre sine si obiect in introiectie este mediata si procesata de perceptie, memorie si afecte. In context neuroanatomic, aceasta inseamna ca stimulii ar trebui sa fie procesati in toate cele trei sisteme (lateral-lateral, central-paralimbic, paracentral-median) pentru ca acestea sa fie transformate in obiecte. Adica, din punct de vedere functional, stimulii trebuie sa influenteze nivelul de activitate al starii de repaus din toate cele trei sisteme, ceea ce presupune ca interactiunea stimul-repaus faciliteaza si predispune la interactiunea stimul-repaus.

Penetrarea nivelului de activitate al starii de repaus din reteaua default-mode (DMN), in retelele central-paralimbic si lateral-lateral, de catre stimulul intero- si extero-ceptiv, prin interactiunea repaus-stimul, poate corespunde psihodinamic penetrarii sinelui in obiecte si, de aici, proiectia.

Ce spun studiile imagistice functionale despre narcisism: Subiectii foarte narcisici au inregistrat diferente semnificative in activitatea neuronala in empatie, mai ales in insula anterioara dreapta si alte arii (cortex dorsolateral prefrontal si cingulatul posterior); nu si-au putut dezactiva sau diminua activitatea in aceste arii la stimuli non-empatici. Nu au putut distinge intre stimuli empatici si non-empatici. In termenii lui Kohut, subiectii foarte narcisici nu au fost in stare sa distinga intre acordarea afectiva si cea ne-afectiva. Pe scurt, modificarile neuronale si subiective pot implica deficite de desemnare afectiva a obiectelor, ceea ce in schimb poate face transformarea obiect-sine-obiect imposibila.

Pacientii cu leziuni in convexitatea perisilviana dreapta sunt caracterizati de narcisism (v. Solms). Aceste leziuni pot duce la esecul de a obiectiva sinele, ceea ce este compensat prin introiectie, prin corespunzatoarea negare a pierderii (anosognozia).

Integrarea sine-sine-obiect: Daca ariile perisilviane drepte sunt implicate in reprezentarea narcisistica a obiectului (transformarea obiect-sine-obiect), Solms considera ca cortexul prefrontal ventromedian, mai ales cel drept, este un substrat neuroanatomic esential al reprezentarilor narcisistice ale obiectului, care formeaza nucleul functiilor de reglare a sinelui, ale egoului si superegoului. Acestea raman aproape intacte in cazurile cu activare a ariilor perisilviane drepte care au fost aproape total destructuralizate in cazurile cu activare a ariilor frontale ventromeziale. Solms considera ca integrarea sine-sine-obiect poate fi mediata de cortexul prefrontal ventromedian. Leziunile in aceste arii duc la lipsa obiectivarii sinelui.

Stategia creierului este asa-numita “neutralizare prin integrare” (Creierul integreaza stimulii intero- si exteroceptivi in propria activitate intrinseca, in scopul adaptarii proprii la cerintele mediului. Cum face creierul asta? Acceptand sa se lase structurat si organizat de catre stimulii intero- si exteroceptivi). Acest proces poate fi existential pentru creier si este strategia creierului de a-si sluji interesul narcisic de a-si mentine si conserva existenta. Se poate vorbi de narcisism in contextul neuronal al creierului, creierul poate fi considerat narcisic (conform definitiei lui Kohut despre narcisism). Interactiunea stimul-repaus si repaus-stimul, oricat ar parea de generoasa si de ne-egoista, deoarece se realizeaza prin utilizarea codurilor ce au la baza diferente, slujeste, in fond, scopul egoist de mentinere si conservare a propriei existente.

Depresia reactiveaza pierderea obiectului care a avut loc prima data in copilarie, redirectioneaza energia din obiecte prezente in obiecte pierdute (pierderea relatiilor obiectului prezent). Persistenta dorintei pentru obiectul pierdut in copilarie se transforma la varsta adulta intr-o introiectare si mai mare, cuplata cu afecte negative, intr-o dilema sine-obiect, cu o nevoie continua de a forma obiecte-subiect. Evenimentul traumatic, respectiv, pierderea obiectului in copilarie poate fi cruciala in predispunerea la activarea starii de repaus in paralimbicul median in depresie. Mayberg, Price&Drevets sustin ca indivizii cu risc de depresie au tendinta spre activare a starii de repaus in paralimbicul median.

Interactiunea repaus-stimul este strans asociata cu externalizarea si proiectia. Prin intermediul influentei exercitate de starea de repaus asupra activitatii induse de stimul, sinele se poate impune asupra stimulului respectiv si, astfel, se poate proiecta si externaliza pe obiectele-subiect. Daca activitatea de repaus este prea prezenta, iar activitatea indusa de stimul este prea redusa, orice perceptie subiectiva si experimentare a stimulilor exteroceptivi poate fi mult mai puternic influentata de sine si impunerea de sine, pregatind astfel calea pentru proiectie si externalizare. Aceasta impunere anormala, puternica, a starii de repaus hiperactivate, asupra activitatii induse de stimul, poate duce la predispozitia ca pierderea obiectului din trecut (fiind strans legata de sine) sa se impuna asupra perceptiei subiectului si experimentarii obiective a prezentului, fara a se realiza conexiuni cu oameni si evenimente (i.e.obiecte).

Interactiunea repaus-stimul redusa are implicatii si asupra registrului cognitiv, ducand la o diminuare a initierii si generarii de cognitii orientate spre scop, cu o pierdere in consecinta a relatiilor obiect prezente.

Dezechilibrul intre procesarea intero- si extero-ceptiva si predominanta introiectarii sunt cuplate cu afecte negative.
Simptomele din psihoze pot fi privite ca tentative compensatorii de a rezolva dilema existentiala pentru care pacientul nu are nici macar niste mecanisme de aparare adecvate, din cauza destructurarii si dezorganizarii psihicului sau. Conexiunile sine-obiect sunt volatile si au legatura cu experientele traumatice din copilarie. In psihoza acuta, investirea cu energie a relatiilor obiect/sine-obiect este inexistenta. De asemenea, se remarca o confuzie a diferentelor neuronale in ariile interoceptive, senzoriale si cognitive.

Referinte:

Northoff, G., Neuropsychoanalysis in practice. Brain, self and objects, Oxford, 2011

Kaplan-Solms, K. and Solms, M., Clinical Studies in Neuro-Psychoanalysis: introduction to a depth neuropsychology. London, Karnak books, 2000

Mancia, M., Psychoanalysis and Neuroscience, Milan, Springer, 2006


Website pentru promovarea neuropsihologiei

PSIHOLOGIE CLINICA | NEUROPSIHOLOGIE © 2013 - 2017

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.