Când avem nevoie de o evaluare pentru ADHD? Imaginați-vă o zi obișnuită din viața unui copil care se pregătește pentru școală. În timp ce își strânge cărțile și caietele, mintea lui zburdă de la una la alta, gândindu-se la pauza de joacă, la noul episod al desenului animat preferat sau la aventurile pe care le-ar putea avea în parc după ore. În acest vârtej de gânduri și entuziasm, s-ar putea să uite să își verifice temele sau să ia cu el chiar și cel mai important caiet.

La școală, în timpul unei ore concentrate, copilul nostru se străduiește să acorde atenție fiecărui cuvânt al profesorului, dar detaliile îi fug printre degete ca niște peștișori argintii. Este ca și cum, în mintea lui, fiecare sarcină se transformă într-un puzzle complicat, iar piesele nu se potrivesc întotdeauna cum ar trebui. Când vine vorba de a răspunde la întrebări, fie că sunt scrise pe hârtie sau puse de către profesor, copilul s-ar putea să se grăbească să ofere un răspuns, sărind peste cuvintele-cheie sau părțile esențiale ale întrebării. Nu pentru că nu ar putea să înțeleagă, ci pentru că entuziasmul și energia lui debordantă îl împing să meargă mai departe, spre următorul stimul.

Și chiar dacă se străduiește să fie atent, uneori lucrurile mici îi scapă, ca acele întrebări de pe verso-ul foii de examen pe care pur și simplu nu le vede. Sau când vine acasă, după o zi plină, să își verifice tema poate părea o corvoadă, iar greșelile se strecoară în răspunsuri ca niște musafiri nepoftiți. Aceste mici „scăpări” pot părea neînsemnate, dar atunci când se acumulează, pot crea o imagine care îi îngrijorează pe părinți și profesori. Copilul poate părea că nu își atinge potențialul sau că nu îi pasă, însă realitatea este adesea mult mai complexă.

În lumea unui copil, atenția poate fi ca o pasăre fluturând dintr-o floare în alta într-un câmp înflorit. Pe cât de minunat este acest zbor liber, pe atât de provocator poate fi atunci când vine momentul să se așeze pe o singură floare și să rămână acolo. Pentru unii copii, menținerea atenției asupra lecțiilor școlare sau a unui joc poate fi o adevărată încercare, nu pentru că nu le-ar plăcea sau nu ar fi interesați, ci pentru că mintea lor este mereu în căutarea următoarei aventuri. Să ne imaginăm că suntem într-o clasă, unde profesorul împărtășește cunoștințele sale. Pentru micuțul nostru, chiar și cele mai captivante subiecte pot deveni neclare, vocea profesorului transformându-se într-un ecou îndepărtat, în timp ce gândurile lui zboară către joaca de după-amiază sau către o idee strălucitoare care tocmai i-a trecut prin cap. Chiar și în timpul unei conversații directe, când cineva îi vorbește, copilul poate părea că ascultă, dar mintea lui e ca un fluture care a găsit o nouă culoare interesantă. Atenția lui poate fi atrasă ușor de orice, de la un sunet în depărtare până la o umbră care dansează pe perete, făcându-l să pară că este într-o lume proprie.

În călătoria sa prin universul școlar, un copil poate întâmpina momente când activitățile educaționale par mai degrabă o corvoadă decât o descoperire. Gândul de a se așeza liniștit și a se concentra asupra unei cărți sau a unei sarcini poate părea copilului o muncă herculeană, o escaladare a unui munte înalt și abrupt. De aceea, uneori, copilul poate alege să evite aceste activități, nu pentru că nu îi place să învețe, ci pentru că efortul mental necesar pare copleșitor. Sarcinile care cer o concentrare intensă pot fi amânate, iar subiectele de la școală care necesită o atenție îndelungată pot deveni mai puțin atrăgătoare. Este ca și cum copilul stă în fața unui labirint complex și, în loc să pășească înăuntru, preferă să se joace în preajma intrării, evitând provocările care îl așteaptă în interior. În viața de zi cu zi, lucrurile personale pot începe să aibă picioare proprii – stilouri, cărți și alte articole necesare pentru școală par să se rătăcească ca niște prieteni neastâmpărați. Jucăriile, hainele sau temele pot fi uitate în locuri neașteptate, iar timpul trece în căutarea lor, aducând frustrare și neliniște. Când lucrurile sunt mutate din locurile lor obișnuite, sentimentul de panică poate apărea rapid, deoarece copilul simte că pierde controlul asupra spațiului său familiar. După ce a fost distras, copilul s-ar putea să găsească dificil să se reconecteze cu sarcina de la mână și să continue de unde a rămas. Memoria pentru întâlniri, instrucțiuni și sarcini zilnice poate fi ca o pânză de păianjen în care se prind doar anumite detalii, în timp ce altele se pierd ușor. Treburile casnice pot fi uitate, iar sarcinile începute pot fi abandonate pe jumătate, cu copilul întrebându-se ce trebuia să facă mai departe.

Acasă, părinții și profesorii pot observa că trebuie să repete instrucțiunile sau întrebările, deoarece copilul pare să nu le fi auzit prima dată. Acest lucru nu înseamnă că nu dorește să asculte sau să coopereze, ci mai degrabă că undele pe care navighează atenția lui sunt adesea schimbătoare și imprevizibile. În alte momente, copilul poate fi descris ca fiind visător sau preocupat, cu ochii pierduți în zare, chiar și atunci când nu există factori evidenți care să-l distragă. Contactul vizual sau o schimbare în tonul vocii pot fi ancorele care îl aduc înapoi în prezent, reamintindu-i că este timpul să se reconecteze cu cei din jur. Uneori, copilul poate avea nevoie de rutine și pattern-uri fixe în viața de zi cu zi, ca niște balize luminoase care să-l ghideze prin ceața distracțiilor. Acestea îl ajută să navigheze prin activitățile zilnice fără a se pierde în marea de stimuli care îl înconjoară.

entru unii copii, a urma instrucțiuni poate fi asemănător cu a încerca să prindă un fir de ață în bătaia vântului. Să ne imaginăm că un copil primește o sarcină care implică mai mult de un pas. În mintea lui, fiecare pas poate părea un munte mic de cucerit, iar pe măsură ce începe să urce primul deal, o briză ușoară de distracție îl poate purta departe de traseul inițial. Acest lucru îl poate face să înceapă sarcini cu entuziasm, dar să își piardă rapid concentrarea, lăsând lucrurile neterminate.

Când vine vorba de teme sau proiecte mai ample, copilul poate avea dificultăți în a le duce la bun sfârșit sau chiar în a le preda. Este ca și cum, pe drumul de la idee la acțiune, se pierde într-un labirint de alte gânduri și posibilități, uitând de obiectivul inițial. Structura și rutina pot fi cheile care îl ajută să navigheze prin acest labirint și să ajungă la destinație.

În spațiul personal, fie că este vorba de camera copilului sau de biroul său, dezordinea poate domni ca un rege blând, dar nehotărât. Obiectele par să aibă viața lor, iar a le menține în ordine poate fi o provocare constantă. Sarcina de a se juca singur sau de a-și păstra lucrurile organizate poate părea copleșitoare, întrucât atenția copilului este atrasă de tot ce este în mișcare și schimbare. Planificarea sarcinilor sau a temelor, stabilirea unor termene limită și realizarea activităților într-un mod organizat pot fi, de asemenea, dificile. Copilul poate avea o noțiune slabă a timpului, ceea ce îl face să sosească târziu sau să subestimeze cât de mult timp este necesar pentru a finaliza o activitate. Acest lucru poate duce la un sentiment de urgență neașteptat și la grabă în ultimul moment, în încercarea de a recupera timpul pierdut. În plus, menținerea interesului pentru o perioadă îndelungată poate fi dificilă. Curiozitatea copilului este ca un fluture care nu stă prea mult pe aceeași floare, căutând mereu noi experiențe și stimuli.

Într-un univers plin de stimuli și aventuri, unii copii par să aibă o sursă nesfârșită de energie, ca și cum ar avea un motor mic și puternic în interiorul lor. Fraza „stai cuminte” poate fi o mantră familiară pentru părinți, în timp ce picioarele copilului bat ritmic, parcă într-un dans nevăzut, iar degetele se joacă cu orice obiect la îndemână – un creion, marginile unei cărți sau chiar șuvițele de păr. A sta liniștit pe scaun poate fi o adevărată provocare. În momentele de calm, copilul poate simți o tensiune interioară, ca și cum fiecare fibră a corpului său ar cere să se miște. Chiar și atunci când reușește să își controleze agitația, stresul acestei lupte interioare poate fi vizibil. În timpul mesei sau în sala de clasă, copilul poate simți un impuls puternic de a se ridica, de a se întinde sau de a schimba poziția. Și deși i se cere să rămână așezat, mintea lui caută scuze și motive pentru a se mișca, pentru a elibera acea energie care pare să nu se epuizeze niciodată. În parc sau acasă, copilul poate alerga în situații în care ar fi mai potrivit să meargă, să se cațăre pe mobilă sau să sară pe canapea, să exploreze copacii ca un mic alpinist. Interiorul casei poate deveni un teren de joacă, unde sentimentul de neliniște îl împinge să fie într-o continuă mișcare.

Vocea copilului poate răsuna puternic și vesel în timp ce se joacă sau în timpul orelor de clasă, iar concentrarea asupra unui film sau a unui program TV poate fi întreruptă de comentarii sau întrebări entuziaste. De multe ori, i se cere să fie mai liniștit, mai calm, deoarece prezența sa vibrantă atrage atenția celor din jur. Copilul pare mereu ocupat, ca și cum ar avea o listă nesfârșită de activități și proiecte pe care dorește să le realizeze. Alții pot percepe această energie ca fiind neliniște sau pot găsi dificil să țină pasul cu el. Starea de repaus, cum ar fi a sta la o masă într-un restaurant sau la o întâlnire, poate fi inconfortabilă, iar copilul poate deveni agitat dacă este nevoit să rămână în liniște pentru o perioadă prelungită. La școală și acasă, energia debordantă este evidentă, iar copilul pare mereu pe fugă, cu o motivație care nu cunoaște limite.

Într-o lume plină de povești și idei, unii copii par să aibă o sursă inepuizabilă de cuvinte, așa cum un râu curge neîncetat spre mare. Vorbește încontinuu, iar vocea sa este o melodie care nu cunoaște pauză. Profesorii și părinții pot simți adesea nevoia să-i amintească să împartă spațiul conversațional și să ofere șansa și altora să se exprime.

În rapoartele școlare, comentariile cu privire la vorbăria sa pot fi frecvente, iar uneori, acest entuziasm verbal poate duce la mici pedepse, în încercarea de a-l încuraja să asculte mai mult și să vorbească mai puțin. În timpul studiului, energia sa verbală poate deveni un obstacol pentru concentrarea colegilor, care încearcă să își finalizeze propriile sarcini.

În conversații, copilul poate părea că nu lasă loc de intervenție, iar dorința de a împărtăși propriile gânduri și sentimente poate fi atât de puternică încât să pară că nu ia în considerare pauzele necesare pentru a gândi înainte de a vorbi. Acesta poate fi primul care ridică mâna în clasă, gata să răspundă la întrebări, uneori chiar înainte ca întrebarea să fie complet formulată. Așteptarea rândului poate fi o adevărată provocare, fie că este vorba de o conversație sau de o activitate de grup. Copilul poate întrerupe, poate acționa impulsiv și poate avea dificultăți în a-și stăpâni impulsurile, ceea ce poate fi interpretat ca lipsă de tact sau răbdare. În activități sportive sau jocuri, entuziasmul de a participa poate fi atât de mare încât să îi fie greu să își aștepte rândul, dorind să fie mereu în centrul acțiunii. În clasă, poate fi același impuls care îl face să vorbească sau să acționeze primul, iar răbdarea poate fi testată rapid, uneori manifestându-se chiar și în situații care necesită precauție, cum ar fi traversarea străzii. Intervenția în jocul sau activitățile celorlalți poate fi o expresie a dorinței de a se conecta și de a face parte din acțiune, însă poate fi percepută ca intruziune. Începerea utilizării obiectelor celorlalți fără permisiune, întreruperea conversațiilor și reacția la orice stimul sunt semne ale unei energii care caută să fie eliberată și canalizată.

Dacă aceste situații vă sunt familiare și simțiți că ar putea fi mai mult decât simple etape ale creșterii, ar putea fi de ajutor să discutați cu un specialist în sănătate mintală. Un astfel de profesionist poate evalua comportamentele copilului într-un cadru structurat și poate oferi orientări despre cum să sprijiniți cel mai bine dezvoltarea lui. Nu este vorba despre a pune o etichetă, ci despre a înțelege mai bine nevoile copilului și a-i oferi instrumentele potrivite pentru a naviga cu succes provocările vieții școlare și sociale.

Prin urmare, dacă observați că micuțul dumneavoastră întâmpină dificultăți care par să depășească tiparele obișnuite, o evaluare timpurie poate fi primul pas spre găsirea celor mai eficiente metode de a-l ajuta să înflorească și să se bucure de fiecare zi de școală la adevăratul său potențial.

Psih. Mădălina Simion

Psiholog clinician; neuropsiholog la Centrul de excelență MindCare din MedLife

S-a specializat in evaluarea complexa psihologica si neuropsihologica a copiilor, adolescentilor si adultilor cu afectiuni medicale (ADHD, anxietate, intarzieri in dezvoltare, tulburari genetice, tumori cerebrale, epilepsie, hidrocefalie, traumatisme cranio-cerebrale, etc) in vederea psihodiagnosticului.

A urmat o formare de 450 de ore teoretice si 500 de ore de practica in neuropsihologie clinica (Máster en Neuropsicología Clínica, Instituto Superior de Estudios Psicológicos (ISEP), acreditat de Consiliul General de Psihologie din Spania pentru specializarea in neuropsihologie clinica, program ce indeplineste ghidurile internationale de instruire ale Conferintei din Huston pentru acreditarea de psiholog expert in neuropsihologie clinica in Spania.

Interese profesionale: mapare corticala intraoperatorie, fMRI, functionare executiva

Write a comment:

*

Your email address will not be published.

Website pentru promovarea neuropsihologiei

PSIHOLOGIE CLINICA | NEUROPSIHOLOGIE © 2015 - 2021